România poate recupera, dar nu mai poate crește la ritmul anterior al economiei

Se va atinge un punct de inflexiune crucial?

Economia din România se află într-o fază de tranziție critică, în care capacitatea de a susține ritmuri istorice de expansiune a fost erodată, conform unei analize detaliate publicate recent de ING Bank. Documentul, semnat de Valentin Tătaru, economistul șef al instituției financiare, subliniază că motorul principal al creșterii naționale a suferat o decelerare semnificativă. Creșterea potențială a produsului intern brut s-a redus la aproximativ 2,0%, o valoare mult inferioară intervalului de 3,5% - 3,75% înregistrat în perioada pre-pandemică.

Ultimele știri

Trump susține că are obligația de a interzice anumite publicații la Casa AlbăPasajul Ciurel va fi prelungit spre Centură, Iuliu Maniu respirăPrimarul Ciucu critică semafoarele stricate din București, în timp ce susține că nu-i lasă să fie eficientPunerea în siguranță a blocului din Rahova începe cu 480 de susținători

Totuși, perspectiva nu este una pessimistă absolută; un ciclu intens de investiții poate preveni o scădere mai abruptă a indicatorilor economici, existând șanse ca rata potențială de creștere să revină la pragul de 2,4% - 2,7% în orizontul 2027-2029.

Deși România a reușit, pe parcursul ultimilor două decenii, să reducă decalajele față de Europa Occidentală cu o viteză remarcabilă, noul context impune o schimbare de paradigmă. Provocarea viitoare nu va mai consta atât în volumul construcțiilor fizice, ci în eficiența cu care resursele disponibile sunt transformate în valoare adăugată. La aderarea la Uniunea Europeană în 2007, PIB-ul per capita, calculat în standarde de putere de cumpărare, se situa la doar 44% din media europeană. Până în 2025, acest indicator a urcat la 78%, demonstrând o convergență economică spectaculoasă.

Această ascensiune a fost alimentată de o creștere rapidă a productivității muncii, injectarea tehnologiei și a expertizei prin intermediul capitalului străin, migrarea forței de muncă către sectoare mai productive și beneficiile substanțiale ale integrării europene.

Cu toate acestea, datele recente indică o stagnare temporară. Valentin Tătaru menționează că economia a înregistrat o creștere modestă de 0,7% în 2025, iar pentru anul 2026 există riscul unei contracții anuale. Estimările ING Bank prevăd o revenire la o rată de aproximativ 2,2% în perioada 2027-2028. Slăbiciunea actuală este considerată în mare parte ciclică, fiind determinată de măsuri de consolidare fiscală, presiuni inflaționiste persistente, retragerea consumului intern și o cerere externă slabă, care împing PIB-ul real sub nivelul capacității de producție.

Contextul istoric al acestor estimări este clar definit de evoluțiile anterioare. Fondul Monetar Internațional (FMI) a atribuit o creștere potențială de aproximativ 3,7% pentru perioada 2017-2019, o cifră coerentă cu calculele Comisiei Europene. Totuși, raportul Articolul IV din 2025 a revizuit în jos aceste proiecții, fixând rata la 2,0% pentru 2025 și 1,8% pentru 2026. Pe măsură ce obstacolele ciclice se dizolvă și investițiile continuă, se așteaptă o normalizare a creșterii potențiale în intervalul 2,4% - 2,7% pentru următorii trei ani.

Infrastructura joacă un rol crucial în această ecuație. Construcția de noi drumuri, linii feroviare, rețele energetice și digitale crește direct stocul de capital național. Aceste facilități nu doar că modernizează economia, ci stimulează productivitatea prin reducerea costurilor logistice, extinderea piețelor de muncă locale, asigurarea unui acces stabil la energie și minimizarea barierele administrative.

Deși aceste avantaje se manifestă cu întârziere, ele permit economiei să își îmbunătățească potențialul chiar și în perioade de dificultate conjuncturală.

Un punct de inflexiune important se va atinge în 2027, când mecanismul de redresare și reziliență va înceta să mai funcționeze după expirarea lui în august 2026, în timp ce proiectele de coeziune vor continua. Deși fluxurile de fonduri europene vor rămâne semnificative, ele nu vor mai atinge nivelurile din anii de vârf. Aceasta sugerează o moderare a investițiilor publice, accentuând necesitatea unei transfețe mai rapide către capitalul privat. Dacă infrastructura modernizată va atrage fabrici, hub-uri logistice și proiecte energetice, capitalul privat ar putea contribui cu aproape un punct procentual suplimentar la creștere.

Demografia reprezintă alt factor structural major. Populația României a scăzut de la 23,2 milioane de locuitori în 1990 la 19,0 milioane în 2025. Segmentul activ, cuprins între 20 și 64 de ani, s-a redus de la 13,4 milioane la 11,0 milioane, iar Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) prognozează o scădere la doar 8,5 milioane până în 2050.

Dintr-o perspectivă mecanică, această traiectorie demografică ar putea eroda creșterea potențială cu 0,6 - 0,7 puncte procentuale anual.

Totuși, mărimea forței de muncă nu este dictată exclusiv de numărul nașterilor și decesurilor. Ea depinde și de ratele de participare, gradul de ocupare, nivelul de calificare și numărul de ore lucrate.

În 2025, doar 69,0% dintre cetățenii români din grupa de vârstă activă erau

În 2025, doar 69,0% dintre cetățenii români din grupa de vârstă activă erau angajați, față de o medie europeană de 76,1%. Situația este mai pronunțată în rândul femeilor, unde rata de ocupare a fost de 59,5%.

FMI estimează că închiderea acestui decalaj de participare ar putea mări forța de muncă cu 14,5% și ar crește PIB-ul potențial cu aproximativ 6,5%, un efect de nivel semnificativ, deși nu o rată de creștere anuală constantă.

Prin urmare, strategia post-2027 va depinde de capacitatea României de a integra mai multe femei, tineri și seniori pe piața muncii, de a formaliza economia, de a îmbunătăți sistemul de îngrijire a copiilor și de a gestiona migrația într-un mod sistematic. Deși îmbătrânirea populației este un dat, modul în care utilizăm resursa umană rămâne o variabilă politică și economică.

Productivitatea totală a factorilor de producție (PTF) este zona unde s-a pierdut cea mai mare parte din impulsul anterior.

Comisia Europeană a observat că productivitatea reală a muncii pe oră a avansat cu circa 4,5% anual între 2015 și 2019, dar cu doar 2,0% în perioada 2020-2025.

O încetinire era inevitabilă, pe măsură ce economia a maturizat și s-au epuizat câștigurile ușoare din realocarea resurselor, importul de tehnologie și integrarea în lanțurile de aprovizionare europene.

România are încă marjă de manevră. Cheltuielile cu cercetarea și dezvoltarea au constituit doar 0,5% din PIB în 2025, comparativ cu 2,2% în UE. În sectorul privat, acest indicator a fost de 0,3% din PIB. Doar 8,8% dintre firme au introdus inovații de produs sau proces în 2020-2022, iar rata de absolvire a studiilor universitare pentru persoanele de 25-34 ani a fost de 23,2%, jumătate din media europeană.

Aspectul optimist este existența unor firme și sectoare deja foarte productive, integrate global. Provocarea constă în difuzarea tehnologiei, a managementului modern și a competențelor dincolo de elitele actuale și centrele urbane. Valentin Tătaru subliniază că încetinirea nu se datorează lipsa de capital sau a forței de muncă, ci unei utilizări mai puțin eficiente a acestora. Contribuția PTF, fie că este de +0,6, +0,8 sau +1,1 puncte procentuale, este sub nivelul de peste 2 puncte procentuale care a susținut convergența rapidă din trecut.

Inteligența artificială și automatizarea oferă o soluție duală: tehnologiile care economisesc muncă devin esențiale odată cu îmbătrânirea populației, iar instrumentele digitale facilitează răspândirea practicilor eficiente. Studiul Băncii Mondiale din 2026 estimează că adoptarea largă a tehnologiei digitale și a IA ar putea ridica productivitatea muncii cu 10%-15% în România, Polonia, Croația și Bulgaria.

Scenariul de bază nu presupune o creștere accelerată a IA, dar un scenariu optimist sugerează că o difuzare rapidă ar putea adăuga câteva zecimi de punct procentual la creșterea anuală pe termen lung, condiționat de investiții în competențe, management și R&D.

Pe termen scurt, incertitudinea persistă din cauza distorsiunilor cauzate de recesiune. Pe termen mediu, ancorele sunt investițiile. După 2029, intervalul se lărgește odată cu normalizarea investițiilor publice și impactul vizibil al demografiei. Dacă productivitatea se stabilizează la 2,0%, creșterile repetate ale salariilor reale de 5,0%-7,0% devin greu de susținut fără presiuni inflaționiste sau pierderea competitivității.

Dacă Uniunea Europeană crește cu 1,0%-1,5%, România își poate continua convergența, deși la un ritm mai lent decât în perioada excepțională de recuperare din ultimele două decenii.

Sursă: hotnews

Conținut scris de redacția noastră sectorul-2.ro / HotNews.ro și asistat AI.