Laureat Nobel: rezultate spectaculoase în întinerirea celulelor pe animale

Evoluția poate promova gene benefice în tinerețe, dar nocive la vârstă?

Cercetări revoluționare: Succese remarcabile în tinerirea celulelor la animale

Ultimele știri

Replica AEP la acuzațiile PNL privind favorizarea PSD prin modificarea legii partidelor politiceÎntreruperi de curent de luni în București, Ilfov și GiurgiuTikTok încalcă legea UE Comisia avertizează despre impactul algoritmului asupra sănătății mintaleKarol Nawrocki avertizează pe Ursula von der Leyen: Europa Centrală nu poate fi doar destinatară a deciziilor altora

Biologul Venki Ramakrishnan, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 2009, susține că nicio lege fundamentală a fizicii sau a chimiei nu stă în calea modificării mecanismelor care stau la baza procesului de îmbătrânire. Afirmarea sa, publicată într-un articol din revista Scientific American, subliniază potențialul enorm al științei actuale de a interveni asupra biologiei umane.

Deși promisiunea unei longevități extinse atrage atenția și investiții masive din partea miliardarilor din toată lumea, metodele curente rămân experimentale și implică riscuri semnificative, printre care și apariția tumorilor.

Unele inițiative vizează încetinirea degradării organismului, în timp ce altele aspiră la inversarea completă a semnelor de îmbătrânire.

Aceste eforturi științifice pe măsură ce populația globală îmbătrânește, numărul persoanelor care necesită îngrijire și sprijin crește constant.

Amânerea manifestării bolilor asociate vârstei ar permite indivizilor să-și păstreze independența pentru o perioadă mai lungă, reducând simultan presiunea exercitată asupra familiilor și sistemelor publice de sănătate.

Totuși, Ramakrishnan avertizează că procesele care conduc la îmbătrânire sunt numeroase, interdependente și strâns legate unele de altele; oprirea lor simplistă ar avea consecințe nedorite asupra organismului.

Deși toate organismele vii se bazează pe aceleași componente chimice fundamentale, durata vieții variază enorm între specii. Ca exemplu ilustrativ, șoarecii trăiesc în medie doar doi ani, în contrast stark cu balenele de Groenlanda, care pot depăși vârsta de 200 de ani. O parte din aceste discrepanțe este explicată prin evoluție și selecția naturală, care favorizează trăsăturile esențiale pentru reproducere. Resursele energetice ale unui organism sunt distribuite între creștere, reproducere și întreținerea corpului, echilibru care difera de la o specie la alta. În cazul șoarecilor, expuși frecvent prădătorilor, avantajul îl au creșterea rapidă și reproducerea timpurie. La balene, care ating maturitatea târziu și au puțini prădători naturali, mecanismele care mențin funcționalitatea pe termen lung câștigă importanță.

Evoluția poate promova și gene care aduc beneficii în tinerețe, dar devin dăunătoare la vârste înaintate. Aceleași mecanisme biologice care stimulează creșterea sau protejează împotriva cancerului într-o anumită fază a vieții pot contribui ulterior la deteriorarea țesuturilor. Această teorie, cunoscută sub numele de „pleiotropie antagonistă”, descrie un compromis evolutiv crucial pentru înțelegerea îmbătrânirii.

Îmbătrânirea este adesea asimilată cu uzura unei mașini, dar corpul uman posedă o capacitate remarcabilă de autoreparare. Celulele corectează leziunile, descompun și refolosesc componentele deteriorate și își reglează consumul de energie. Pe măsură ce avansăm în vârstă, problemele se acumulează, iar mecanismele de reparare devin mai puțin eficiente. Apar modificări ale ADN-ului, proteinele își pierd funcționalitatea adecvată, iar mitocondriile, structurile responsabile cu producția de energie celulară, își reduc eficiența. Inflamația cronică și scăderea capacității de regenerare a țesuturilor agravează declinul. Deoarece aceste procese se influențează reciproc, corectarea unui singur element nu garantează oprirea îmbătrânirii întregului organism.

Una dintre cele mai investigate intervenții este restricția calorică, care implică reducerea aportului de calorii cu păstrarea nutrienților esențiali. Numeroase experimente pe animale au demonstrat că această practică prelungie viața și îmbunătățește anumiți indicatori ai sănătății. Cu toate acestea, nu s-a confirmat încă că restricția calorică crește longevitatea la oameni. Formele severe pot genera efecte nedorite, precum sensibilitatea la frig sau vindecarea lentă a rănilor. Din acest motiv, cercetătorii caută substanțe care să reproducă efectele benefice ale restricției calorice. Rapamicina, de exemplu, a prelungit viața șoarecilor în studii, dar poate suprima sistemul imunitar.

Se testează doze mai mici și compuși înrudiți pentru a menține avantajele și a minimiza dezavantajele.

Interesul se extinde și către metformin, un medicament utilizat în tratarea diabetului, deși dovezile privind beneficiile sale pentru longevitatea persoanelor sănătoase rămân neconcludente. De asemenea, medicamentele din clasa GLP-1, utilizate pentru diabet și obezitate, sunt analizate datorită potențialelor lor efecte asupra mai multor organe.

Pentru a stabili dacă acestea încetinesc îmbătrânirea, sunt necesare studii longitudinale dedicate. Cercetătorii explorează și eliminarea celulelor senescente, care nu se mai divid și eliberă substanțe care întrețin inflamația. La șoareci, îndepărtarea acestora a atenuat simptomele îmbătrânirii.

Totuși, senescența celulară are și roluri utile, precum vindecarea rănilor și

Totuși, senescența celulară are și roluri utile, precum vindecarea rănilor și protecția anticancerigenă, deci un tratament ar trebui să elimine doar celulele dăunătoare fără a compromite aceste mecanisme.

Unele abordări vizează inversarea proceselor de îmbătrânire, inspirate de descoperirea făcută în 2006 de cercetătorul japonez Shinya Yamanaka. Acesta a demonstrat că activarea a patru gene permite transformarea celulelor adulte în celule stem pluripotente, capabile să genereze diverse tipuri de țesut. Pornind de aici, științistii investighează dacă o celulă poate fi tinerită fără a-și pierde funcția specifică. Reprogramarea completă este considerată periculoasă în corpul adult, deoarece poate favoriza apariția tumorilor. De aceea, se explorează reprogramarea parțială, activând mecanismele respective pentru perioade scurte, astfel încât celulele să-și păstreze funcțiile specializate.

„Rezultatele la șoareci au fost spectaculoase”, notează Venki Ramakrishnan. În experimentele pe animale, unele țesuturi au funcționat mai bine după intervenție, iar anumiți indicatori biologici s-au apropiat de cei ai animalelor tinere. Aplicarea acestor metode la oameni depinde însă de rezolvarea mai multor dificultăți. Intervenția trebuie controlată precis, deoarece efectele pot varia între celulele aceluiași țesut, iar organele îmbătrânesc în ritmuri diferite. Mai mult, modificarea unui singur indicator al vârstei biologice nu este suficientă pentru a demonstra că un tratament îmbunătățește sănătatea sau longevitatea umană.

Jeanne Calment, decedată în 1997 la vârsta de 122 de ani, deține recordul verificat pentru cea mai lungă viață umană.

Cazul ei nu dovedește existența unui prag biologic absolut, dar ilustrează raritatea vârstelor extreme.

Speranța de viață și durata maximă a vieții măsoară aspecte distincte: prima este o medie calculată pe baza ratelor de mortalitate ale unei populații, iar cea de-a doua se referă la cele mai înaintate vârste atinse.

O analiză publicată în 2024 în revista Nature Aging, bazată pe date din perioada 1990-2019, a evidențiat încetinirea creșterii speranței de viață în rândul populațiilor studiate.

În cele nouă populații cu longevitate ridicată analizate, speranța de viață a crescut, în medie, cu 6,5 ani între 1990 și 2019. Autorii consideră improbabilă o prelungire radicală a vieții în acest secol, în absența unor intervenții care să încetinească îmbătrânirea biologică.

Analiza se bazează pe evoluția mortalității din perioada studiată și nu poate anticipa efectele unor tratamente viitoare.

Cercetătorii urmăresc și prelungirea perioadei în care oamenii rămân sănătoși și independenți, aspect care nu a progresat în același ritm cu durata totală a vieții. Un studiu publicat în JAMA Network Open, care a analizat 183 de state membre ale Organizației Mondiale a Sănătății, a arătat că diferența globală dintre speranța de viață și speranța de viață sănătoasă a crescut de la 8,5 ani în 2000 la 9,6 ani în 2019.

Statele Unite aveau cel mai mare decalaj dintre țările analizate, de 12,4 ani. La femei, diferența dintre durata vieții și durata vieții sănătoase era, în medie, cu 2,4 ani mai mare decât la bărbați.

Aceste cifre sunt estimări statistice care țin cont de efectele bolilor și dizabilităților asupra sănătății pe parcursul vieții, nu descriu o perioadă continuă de boală înainte de moarte.

Concluzia este clară: oamenii trăiesc mai mult, dar a crescut și numărul de ani trăiți cu boli sau dizabilități.

Chiar dacă am reuși să oprim îmbătrânirea, nu am deveni nemuritori. Combaterea îmbătrânirii nu ne-ar proteja de toate cauzele posibile de deces, scrie Venki Ramakrishnan. Oamenii ar putea muri în continuare din cauza accidentelor, infecțiilor sau catastrofelor. Cât timp aceste riscuri persistă, niciun organism care nu mai îmbătrânește nu ar avea garanția unei vieți fără sfârșit. Cercetările trebuie să stabilească mai întâi cât de mult pot fi amânate deteriorarea organismului și bolile asociate vârstei, fără ca tratamentele să provoace alte afecțiuni.

Până atunci, o alimentație echilibrată și moderată, activitatea fizică regulată și somnul suficient rămân factorii cel mai bine documentați pentru menținerea sănătății.

Sursă: HotNews