România, piesă cheie în independența energetică a Europei: Două proiecte strategice pentru magneziu

Magneziul românesc, scut împotriva dependenței de China?

Uniunea Europeană a pus România pe harta strategică a resurselor critice. Două investiții majore, menite să asigure independența continentului în aprovizionarea cu magneziu, au fost incluse pe lista proiectelor prioritare pentru Bruxelles.

Este vorba despre unitatea de reciclare a bateriilor electrice de la Răcari, din județul Dâmbovița, și fabrica de magneziu de la Beiuș, în județul Bihor.

Europarlamentarul PNL Dan Motreanu, cel care a inițiat demersurile încă din 2024, a explicat că aceste proiecte sunt vitale pentru a scoate industria europeană din zona de vulnerabilitate.

În prezent, Europa suferă de o dependență cronică de fluxurile de magneziu din China. Această fragilitate pune în pericol sectoare întregi, de la industria auto până la sistemele de stocare a energiei. O simplă sincopă în livrările din Asia ar putea paraliza capacitățile industriale europene. Prin crearea unui ecosistem local capabil să proceseze și să recicleze materiale critice, România devine un pilon în tranziția către o securitate energetică integrată, menită să ne protejeze de capriciile pieței globale.

De ce sunt vitale aceste investiții pentru Europa?

Din cele 46 de proiecte evaluate la nivel european, doar două aparțin țării noastre, însă perspectivele nu se opresc aici.

Extracția de grafit de la Baia de Fier a primit undă verde pentru finanțare europeană, după ce Motreanu a semnalat potențialul minei abandonate în toamna anului 2024.

În schimb, mina de la Rovina rămâne într-o zonă de incertitudine, după ce instanțele au anulat avizul de mediu inițial.

Eforturile de a relansa industria extractivă românească au dat roade în 2025, când Comisia Europeană a selectat inițiativa de la Baia de Fier pentru susținere financiară, conform Actului european privind materiile critice. Această decizie, dublată de alocarea unor fonduri suplimentare în funcție de relevanța strategică, confirmă dorința Europei de a-și construi o bază industrială robustă, capabilă să susțină tranziția verde fără a mai depinde de furnizori externi instabili.