Erorile guvernamentale aduc statul în pragul colapsului financiar

De ce repetăm aceleași erori bugetare ca în 2010?

Deficitul bugetar și deciziile luate pe genunchi riscă să tragă economia României spre un punct critic, similar celui din urmă cu un deceniu și jumătate.

Gestionarea afacerilor publice nu poate fi lăsată la voia întâmplării sau la inspirația momentului, ci necesită o viziune coerentă, bazată pe date și pe o perspectivă pe termen lung.

Prima regulă fundamentală a unei administrații competente este evitarea tăierilor indiscriminate, care afectează atât componentele eficiente ale economiei, cât și cele ineficiente, o practică care a marcat negativ anii '90.

Lipsa discernământului fiscal duce la haos, iar a doua regulă esențială impune ca modificările legislative și bugetare să fie proiectate pentru a produce efecte stabile pe parcursul mai multor ani, nu pentru a satisface cerințele unui ciclu electoral sau lunar.

Multe dintre promisiunile actuale seamănă mai degrabă cu o listă de dorințe decât cu un program de guvernare solid. Afirmații de tipul „vom sprijini mediul de afaceri local și îl vom ajuta să se extindă internațional” ilustrează adesea o înțelegere superficială a realității economice de către unii lideri politici.

Aceștia cunosc perfect „România din interiorul birourilor”, dar cunosc foarte puțin „România de dincolo de geam”. Pentru ca o companie românească să poată concura și a se dezvolta în afara granițelor, ea trebuie să fie puternic consolidată intern. Dacă nu are o bază solidă acasă, expansiunea sa devine o simplă mutare a activității peste hotare, tăind legăturile cu țara de origine.

Motivele pentru care companiile preferă piețele externe sunt clare: acolo există o predictibilitate mai mare a legilor, sistemul fiscal este mai echitabil și profiturile nu sunt privite cu suspiciune de un guvern care se comportă ca un „Robin Hood” modern.

Reformele structurale nu sunt operațiuni simple și, probabil, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie regândită însăși natura sistemului economic actual. Procesul de reformă ar trebui să acopere întregul spectru al economiei, de la fundamentele bazicale până la vârfuri, iar atenția principală trebuie acordată impactului pe termen mediu și lung al acestor măsuri.

Situația actuală ne remintește cu tristețe de episodul din urmă cu 16 ani, când criza economică a epocii ne-a condus direct către Fondul Monetar Internațional, instituția care, paradoxal, a devenit simbolul frustrărilor noastre.

La acea vreme, deficitul bugetar depășea 9% din PIB, iar singura strategie aplicată de guvernanți a fost axioma brutală a tăierilor: „taie, taie, taie”.

Unde ne aflăm astăzi? Din multe perspective, stăm exact în același loc, dar într-un context global mult mai agresiv și mai puțin indulgent.

Capacitatea noastră de reziliență a scăzut; nu mai avem resursele necesare pentru o redresare rapidă, indiferent dacă șocul economic este mic sau major. O greșeală majoră, care denotă un anumit grad de analfabetism economic, este considerarea unei țări întregi ca fiind „junk” (de calitate inferioară). Guvernarea, nu țara, ar trebui să fie catalogată astfel.

Pentru a ilustra recurența erorilor, reiau un text publicat pe 26 mai 2010, imediat după ce președintele Traian Băsescu a anunțat reducerea unilaterală a salariilor cu 25%. Istoria se repetă când uităm lecțiile trecute. În acel discurs, premierul Băsescu a declarat că țara valorează „doi lei”, o expresie pe care a folosit-o pentru a descrie valoarea jucătorului său. M-am simțit șocat ascultându-l.

În primul rând, România nu mai avea un prim-ministru adevărat în sensul tradițional al termenului. În al doilea rând, am realizat că toată logica economică a fost redusă la operațiuni aritmetice simple: scăderi și adunări. Economia nu funcționează după regulile matematicii elementare.

Nu este suficient să tai salariile și pensiile pentru a reduce deficitul de la 9,1% la 6,8% din PIB.

De ce această abordare este defectuoasă? Pentru că atunci când cultivi sărăcia, încasările la buget scade automat.

Consumul scade, ceea ce reduce încasările din TVA.

Contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale scad, iar alte impozite și taxe directe înregistrează o reducere similară, deoarece cetățenii sărăciți nu își mai permit să le plătească.

Astfel, o economie de 2,3% din PIB, calculată în mod superficial, nu va duce deficitul la 6,8%, ci probabil la 7,5% sau chiar la 8,1%. Să presupunem totuși că se reușește atingerea pragului de 6%, un obiectiv mai optimist decât cel inițial. Ce se întâmplă cu acest „-6%”?

Cum îl mai reducem? Vă vor tăia din nou salarii și pensii sau vor majora taxele? Alte idei par să lipsească din repertoriul guvernantului.

În al patrulea rând, credeți cu adevărat că pensiile și salariile sunt cancerul care macină bugetul?

Dacă acest deficit de -6% se menține pe termen mediu, el se va transforma din nou în 9,1%. Motivul este simplu: datoria acumulată va fi refinanțată („rostogolită”), iar dobânzile plătite vor genera un plus de deficit, readucându-ne în punctul de plecare. În al treilea rând, este greșit, nedemn și nepoliticos față de electoratul care te-a votat să prezinți doar două opțiuni de ieșire din criză: tăierea cheltuielilor cu personalul sau majorarea taxelor.

Există și alte căi. De exemplu, s-ar putea restructura fundamentele economiei naționale pe piloni noi, capabili să genereze profit. Ar trebui identificate și susținute anumite domenii economice strategice.

Problema reală nu este agricultura nefiscalizată, ci pauperizarea, lipsa educației financiare și existența „fermelor de subzistență”, unde țăranul produce strict pentru supraviețuirea sa imediată. Uniunea Europeană a alocat jumătate de miliard de euro din fonduri operaționale, cu o perioadă de trei ani, pentru a încuraja înființarea de asociații agricole.

Din această sumă, nu s-a cheltuit nici măcar un cent. Aceeași logică se aplică și în turism, industria constructoare de mașini sau siderurgie.

În al patrulea rând, credeți cu adevărat că pensiile și salariile sunt cancerul care macină bugetul?

Cum ar putea fi, când marea majoritate a veniturilor pensionarilor se află sub pragul de 1.000 de lei? Nu-mi spuneți că problema era numărul de pensionari, nu suma lor!

Mulți dintre acești oameni au fost scoși forțat din piața muncii, iar statul a abandonat sectoare profitabile, precum fabricile de medicamente, producătorii de utilaje sau industria aeronautică.

Unii dintre muncitorii trimiși în șomaj aveau o calificare înaltă, profiluri care nu mai sunt ușor de găsit printre absolvenții de azi. Pregătirea lor a costat enorm, în bani și timp, iar acum mulți au ajuns să fie șoferi de taxi sau pensionari „voluntari”. Cine îi mai angaja la 50 de ani într-o piață a muncii care cerea doar agenți de vânzări și constructori?

Este vina lor că statul, prin incompetența sa, a neglijat programele de reconversie profesională și a alocat politic fondurile europene din domeniul „resurselor umane”?

Cui îi punem în sarcină faptul că nu se mai vorbește despre pensiile private, pe care le-au îngropat, deși reprezentau o alternativă viabilă? În al cincilea rând, salariile bugetarilor merită să fie ciopârțite de incompetența puterii de a găsi soluții reale, pe termen lung? Nu. Un medic rezident are un venit net lunar de 800 de lei. Un proaspăt absolvent de școală de ofițeri primește 1.200 de lei.

Un învățător, a cărui muncă mi se pare vitală, se trezește la sfârșitul lunii cu un net de 950 de lei.

Lipsa infrastructurii rutiere nu este cauzată de aceste salarii modeste, ci de faptul că la noi un kilometru de drum costă cât o autostradă întreagă din Croația.

Este șocant să vezi entuziasmul președintelui-premier când anunță „soluția finală”. Este revoltător că puterea a irosit ani buni din viața noastră, pierzând timp prețios căutând securiști sau informatori, după 20 de ani. Adoptăm legea lustrației, dar ne pasă puțin de predictibilitatea legislației fiscale. Se plânge că nu este bine să majorăm TVA și cota unică, o absurditate, având în vedere că o sumedenie de alte taxe și impozite s-au majorat sau s-au reinventat, împingând mii de afaceri spre „sinucidere”.

Ar trebui să închei cu o concluzie clară. Nu-mi vine în minte decât expresia „tagma jefuitorilor”. I-am votat, i-am ascultat, i-am înțeles, i-am iertat, iar ei ne-au batjocorit. Ne-au transformat mediul de trai într-unul toxic, în care nu avem altă șansă decât să respirăm incultură, să acceptăm haosul ca politică de stat și să ridicăm monologul la rang de specie.

Devinem, pe zi ce trece, un fel de homo-istericus. Suntem de neoprit în fața camerelor de luat vederi, nemiloși în trafic, intransigenți cu vecinii și ne simțim voinici când ne faultăm aproapele.

Tragedia nu constă neapărat în faptul că tăiem salariile și pensiile unor cetățeni deja bătuți de soartă.

Ea nu este agravată nici de crizele economice ori sociale în sine.

Drama noastră ține de lipsa de moralitate, de absența profesionalismului, de dispariția respectului de sine și a bunului simț, într-un cuvânt, de colapsul definitiv al sistemului bazat pe valori.

Totuși, concluzia este simplă: Tare mă tem că sfârșitul lumii, așa cum o știm noi, începe cu agonia unei națiuni. A noastră.