Cum amenință renunțarea la dreptul de veto interesele României în UE?

Fără mandatul Parlamentului pe o temă uriașă?

Senatul României a luat atitudine și a aprobat o declarație prin care taxează lipsa unui mandat politic și parlamentar clar pentru Oana Țoiu, ministru interimar al Afacerilor Externe. Mărul discordiei?

Semnarea unei scrisori comune cu alte state membre care deschide cutia Pandorei: renunțarea la votul în unanimitate în Consiliul UE pe teme de politică externă și securitate comună.

Mișcarea a aruncat în aer apele din Parlament, mai ales că oficialul român s-a angajat într-o dezbatere atât de sensibilă fără o acoperire internă solidă.

Invitat la DC News, expertul în afaceri europene Ovide Dranga a pus punctul pe i.

Ce se ascunde în spatele ușilor închise la Bruxelles?

Inițiativa a plecat de la o scrisoare prin care România s-a aliat cu alte state, punând pe masă – timorat și fără o poziție de forță – tema renunțării la veto.

Practic, a fost o discuție europeană lărgită despre cum se iau deciziile la nivel supranațional. Evident, chestiunea ne privește direct pe noi, la fel ca pe toți ceilalți. Diferențele de ton dintre capitalele europene arată doar jocurile de culise și strategiile de negociere.

Marile puteri, în frunte cu Franța și Germania, trag sforile pentru limitarea dreptului de veto.

De aceea, e nevoie urgentă de o dezbatere internă reală, cu diplomați, oameni de afaceri, societate civilă, universitari și formatori de opinie, ca să cântărim bine fiecare gram de argument.

Pe de o parte, ni se spune că procesul decizional extern ar deveni mai simplu; pe de altă parte, o astfel de concesie pare greu de digerat. Un lucru e cert: nimeni nu ar trebui să se atingă de veto când vine vorba de extinderea Uniunii, unde fiecare țară își vrea vocea ascultată.

Este veto-ul plasa noastră de siguranță?

Pus în ipoteza în care veto-ul ar fi limitat sau ras complet de pe hartă, jurnalistul Val Vâlcu atrage atenția că România s-ar alege cu riscuri majore, deși n-a folosit aproape niciodată această armă. Ovide Dranga explică plastic: pierderea veto-ului e un joc cu focul. Nimeni nu poate ghici ce temă externă ne va lovi interesele în plin mâine-poine. Păstrarea acestui drept funcționează ca o centură de siguranță.

Chiar dacă n-am apăsat butonul de panică până acum, veto-ul rămâne ultima linie de apărare pentru momentele critice. În UE se dansează permanent un balet diplomatic: azi te aliezi cu un grup, mâine cu altul. Dar ca să fii luat în serios la masa negocierilor, amenințarea cu măsuri extreme trebuie să fie una credibilă.

Iar noi n-am demonstrat încă nimănui că știm să tragem această frână de mână.

Istoria recentă ne oferă lecții dureroase, iar cel mai bun exemplu este intrarea noastră ratată în Schengen din cauza veto-ului pus de Austria.

Dranga susține răspicat că România avea toate motivele să blocheze la rândul ei interesele Vienei.

De ce n-am blocat Austria în cazul Schengen?

Mai mult, a dat exemplul unei țări baltice – fără a-i da numele – care a dat cu pumnul în masă și a blocat mecanismele europene când interesele i-au fost călcate în picioare.

O țară mică, dar aliată strategic, a reușit să pună marile puteri pe gânduri și să le oblige să o respecte. O astfel de blocare nu se face din orgoliu, ci la momentul potrivit. România a avut ocazia perfectă, dar a ezitat.

Dranga își amintește că se afla la Tokyo când a căzut primul vot nefavorabil în Consiliul JAI și s-a întrebat cu disperare de ce s-a tărăgănat totul atât de mult.

Frica de un blocaj ne-a dus exact. la un blocaj total. Ceea ce arăta clar că ne lipsea o campanie profesională care să ne susțină interesele până la capăt.