Capcana suveranismului: Cum este folosită iluzia puterii pentru a manipula electoratul european

Suveranitatea blochează lupta europeană împotriva corupției!

Iluzia controlului total: Mecanismul prin care discursul suveranist manipulează votanții din Europa

Când instituțiile statului slăbesc, apare un discurs care promite restabilirea unei puteri care, de fapt, nu mai poate fi recuperată.

În loc de a reconstrui autoritatea statală, acest discurs o transformă într-o iluzie. În loc de a întări structurile guvernanței, le reduce la o ficțiune. Suveranismul reprezintă narațiunea prin care extrema dreaptă reînvațează un proiect anti-instituțional ascuns sub mantia restaurării democrației, utilizând propriul limbaj democratic tocmai pentru a o submina.

Acest model s-a manifestat în Ungaria și Polonia, iar acum se încearcă a fi replicat și în România, subliniază politologul Cristian Pîrvulescu într-o analiză publicată astăzi de Hotnews.

Astăzi, termenul „suveranism” funcționează ca un ambalaj semantic menit să ascundă o strategie de manipulare. Prin intermediul său se urmărește exploatarea politică a noțiunii de „suveranitate” pentru a proteja rețele de putere, interese economice și obiective geopolitice care resping principiile liberale.

În esență, așa numitul suveranism nu este doar un vas ideologic gol, ci și un instrument de comunicare care promite ceva ce nu mai există și nu poate fi redescoperit.

Totodată, prin temele pe care le susține, țintește golirea statului de instituții în general, și în special de cele ale statului de drept, propunând în schimb venerarea unui lider salvator, fie el Donald Trump, Viktor Orbán, Recep Tayyip Erdogan, Vladimir Putin, Călin Georgescu sau Dan Simion.

Deși se prezintă ca o „recuperare” a unei suveranități pierdute, așa numitul suveranism nu are legătură cu suveranitatea în înțelesul ei clasic. Această formă tradițională a existat doar ca model ideal, fără a lua vreodată o formă concretă. Și tocmai această ambiguitate conceptuală, care i-a asigurat succesul în plan teoretic, este exploatată în prezent. O analiză atentă a discursului promovatorilor acestui curent arată că nu există nicio teorie coerentă, nici măcar o doctrină sau o ideologie bine definită.

Așa numitul suveranism funcționează ca un recipient conceptual suficient de vag încât să cuprindă identitate națională, resentimente sociale, anxietăți economice și ostilitate față de elitele și instituțiile.

Când „suveranitatea” este invocată pentru a bloca mecanismele de combatere a corupției la nivel european, pentru a neutraliza statul de drept, pentru a delegitima sancțiunile împotriva Rusiei și a slăbi solidaritatea euro-atlantică, nu mai vorbim despre competențe, ci despre o strategie sistematică de preluare a puterii instituționale, ascunsă sub o așa zisă ideologie. Termenul are, de altfel, o origine precisă, care nu este europeană.

Cuvântul „souverainisme” s-a născut în Québec, în anii 1960 și 1970, pentru a denumi proiectul politic al unei comunități francofone minoritare în cadrul federației canadiene, care cerea un statut propriu în numele limbii și culturii sale.

Era o cerere de suveranitate pe care Québecul nu o deținea, formulată de Parti Québécois sub forma „suveranității-asociere” a lui René Lévesque și supusă de două ori la vot, în 1980 și în 1995. Oricât de discutabil ar fi fost, suveranismul quebechez rămânea în interiorul procedurilor democratice, iar Curtea Supremă a Canadei a putut stabili în 1998 condițiile juridice în care o asemenea secesiune ar fi fost posibilă.

Însă răul vine din Franța.

La începutul anilor 1990, în disputa legată de Tratatul de la Maastricht, termenul a fost preluat de adversarii integrării europene și mutat dintr-o națiune fără stat într-un stat care își exercita deja suveranitatea.

Transferul a avut apoi și apologeții, și exportatorii săi (Jacques Parizeau, care și-a sprijinit strategia referendumului din 1995 pe garanția unei recunoașteri franceze și care a pus înfrângerea pe seama „voturilor etnice”; Mathieu Bock-Côté, care a dus în presa franceză grila identitară a suveranismului quebechez; Thomas Guénolé, care i-a dat o formă academică și o tipologie). Prin această deplasare sensul s-a inversat.

Conservatorismul cere suveranitatea în numele tradiției!

Ce fusese o cerere de emancipare a devenit refuzul suveranității partajate, iar ce fusese o revendicare a unei minorități lingvistice a devenit apărarea identitară a unei majorități care se pretinde amenințată.

De aceea modelul quebechez nu se poate aplica nici Franței, nici României.

Nu poți „recupera” o suveranitate pe care n-ai pierdut-o, iar extinderea termenului dincolo de contextul său de origine l-a golit tocmai de elementul care îl făcea acceptabil, adică de ancorarea lui în procedură și în drept.

Suveranismul nu este o ideologie propriu-zisă, pentru că nu oferă o teorie a ordinii politice, ci doar o justificare defensivă. Este o scuză politică, nu un proiect. Ideologia rămâne a extremei dreapte, chiar dacă nu a fost mereu așa. Istoric, conceptul de suveranitate a fost parte a strategiei filosofice liberale de limitare a puterii, prin delimitarea juridică a acesteia și ancorarea într-un cadru instituțional. Liberalismul a definit suveranitatea tocmai pentru a o face guvernabilă și controlabilă.

Ulterior, conservatorismul a revendicat suveranitatea în numele tradiției, continuității și ordinii sociale, fără a o scoate însă din cadrele statului de drept.

Abia odată cu alunecarea romantismului spre naționalism etnic și mitologizarea „poporului autentic” suveranitatea a fost desprinsă de instituții și transformată într-un atribut identitar.

În acest moment apare ceva ce seamănă cu așa zisul suveranism actual, adică nu o doctrină, ci o reacție de respingere care ia forma limbajului resentimentar și a fricii față de pluralism.

Alunecarea spre extrema dreaptă nu este deci întâmplătoare și a fost accelerată de divizarea și epuizarea stângii ideologice, care a abandonat tema statului și a instituțiilor, lăsând câmp liber unei retorici care confundă suveranitatea cu voința nefiltrată.

Dar suveranismul conține o contradicție fatală care-l întoarce împotriva propriei sale surse. Liberalismul a inventat suveranitatea ca instrument juridic, pe când suveranismul o golește de sens tocmai prin negarea cadrului liberal care o făcea posibilă. De aceea, „suveranismul” nu poate deveni niciodată o ideologie coerentă: nu construiește, ci reactivează; nu ordonează, ci mobilizează; nu instituie, ci invocă. De fapt, suveranismul este o formă de politică negativă care funcționează doar cât timp există instituții de delegitimat. În absența lor, rămâne doar puterea brută, adică exact opusul suveranității moderne.

Suveranismul contemporan se prezintă ca o formă legitimă de recuperare democratică, dar o analiză riguroasă arată că este, în esență, o ficțiune politică, o formulă simbolică prin care sunt mascate slăbiciunea statului, anxietățile colective și proiectele iliberale ale unor elite care urmăresc recentralizarea și personalizarea autorității în detrimentul instituțiilor. Dacă privim fenomenul prin lentilele neoinstituționaliste ale lui Mancur Olson și Theda Skocpol, alături de interpretările clasice ale suveranității și de evoluțiile conceptului de suveranitate în raport cu democratizarea și statul de drept, devine limpede că suveranismul nu întărește statul, ci îl golește de conținut.

Ceea ce promite ca revenire la suveranitate se transformă într-o mitologie identitară, incompatibilă cu realitatea juridică, istorică și instituțională a timpului nostru.

Suveranismul a apărut în spațiul public ca un concept cu rezonanțe istorice și cu aparență doctrinară, ca și cum ar continua un fir intelectual întrerupt de liberalismul revizitat de după al doilea război mondial sau ar revendica moștenirea unei suveranități pierdute. Totuși, în realitate, termenul nu desemnează o tradiție, ci o construcție politică recentă, atât de flexibilă încât își poate schimba constant conținutul fără a-și pierde atractivitatea simbolică.

În dezbaterile politice contemporane, „suveranismul” funcționează ca un concept care pretinde o tradiție intelectuală solidă, pe care însă nu o are.

Tipologiile recente, precum cea propusă de Thomas Guénolé în Le souverainisme, arată că suveranismul este o agregare de poziții contradictorii, unite nu de o teorie coerentă, ci de utilitatea lor politică.

Guénolé identifică patru tipuri distincte, civico-contractual, etno-cultural, marxist-revoluționar și economic. Dar, dincolo de această clasificare, majoritatea formelor existente în Europa se situează de fapt în zona etno-culturală, unde ideile despre identitate, autenticitate și apărare culturală au un rol central.