Arta ospitalității: cum păstrăm vie tradiția meselor în familie moștenită de la părinți

Ce casă plină de viață și musafiri!

Gătitul ca limbaj al iubirii: cum o mamă a transmis fiicei sale arta de a fi gazdă

În viața mea, actul de a găti pentru alții nu este o simplă necesitate, ci o expresie profundă a afectivității.

Cred că această viziune mi-a fost transmisă direct de mama mea, Maria, o femeie care transforma bucătăria într-un spațiu de caldă primitoare. Pentru ea, a pregăti o masă însemna să oferi nu doar mâncare, ci și sentimentul de apartenență la o comunitate mai largă decât nucleul familial. În casa noastră din Caracal, expresia „mama dădea mese” era folosită ori de câte ori ea se apuca să gătească pentru musafiri.

Eranu rare, ci frecvente, având în vedere că mama era o gazdă de excepție, o femeie frumoasă și plină de viață, care făcea ca fiecare oaspeț să se simtă binevenit, chiar dacă ajungea la masa ei prin simplă întâmplare.

Când soldații americani sosiți în orașul nostru, odată cu înființarea bazei militare din Deveselu, au fost invitați să ia parte la o masă de sărbătoare – deși în acea zi nu se sărbătia nimic special. Au gustat sarmalele pregătite de mama și au jurat că ne vor apăra cu orice preț, pentru totdeauna, în numele sarmalelor lui Maria. Această poveste ilustrează puterea hranei de a crea legături care depășesc granițele geografice și culturale. Mama muncea mult la aceste mese, dar o făcea cu plăcere, transformând efortul într-o formă de dragoste practică.

Am crescut într-o casă unde prezența musafirilor era o constantă, unde ne adunam în jurul mesei pentru a povesti aceleași istorisiri, la care râdeam deși le știam pe de rost. Această tradiție de a prelungi seara prin conversație și împărțirea mâncării a format în mine bucuria de a fi gazdă. Acum, când organizez eu înși o masă, înțeleg mai bine bucuria pe care o trăia mama când pregătia pentru cei pe care îi iubea.

Există o nerăbdare specifică, o așteptare plină de emoție, când te gândești dacă mâncarea va plăcea oaspeților, când gusi și te bucuri de rezultatul final înainte de a pune totul pe masă.

Într-o sâmbătă recentă, am invitat la cină finul nostru și părinții lui. Finul are patru ani, iar fiul meu, Leon, are cinci ani. Este important pentru mine că băieții noștri cresc înconjurati de aceste întâlniri în jurul mesei, că aceste clipe devin parte din copilăria lor. Deși sunt încă prea mici ca să conștientizeze deplin semnificația, eu mă întreb ce amintiri vor păstra și sper ca senzația de bine pe care o simt eu când mă gândesc la musafirii mamei să rămână și în memoria lor.

Pregătirea acelei mese a durat cinci ore, dar timpul a trecut rapid. M-am distras în bucătărie, concentrată în a pregăti mâncare pentru persoanele pe care le iubes, cu privirea îndreptată spre seara care ne aștepta. Meniul a inclus chili con carne, cartofi tăiați cu mandolină, salată de vinete crescute în grădina din Caracal cu doar apă, soare și muncă, salată de ardei copți cu semințe de pin, o quiche cu ciuperci și o plăcintă grecească cu feta și măsline – un omagiu către bunica soțului meu, care a fost grecoaică.

De asemenea, am pregătut o salată de avocado cu pătrunjel și castraveți, un fel care a fost extrem de gustos.

Pentru mine, a găti pentru cineva este un gest profund de dragoste.

A-l invita acasă, în intimitatea ta, și a-i servi mâncare făcută de tine este o modă de a spune „mă bucur că ești aici”.

Această bucurie o pui în boluri de porțelan, în pahare de cristal din zestrea adusă de acasă – fericită că nu au fost aruncate, fiind un set clasic de pahare vișinii aduse din Cehoslovacia.

Am decorat masa cu flori și sfeșnice înalte cu lumânări cumpărate special, creând o atmosferă similară cu cea din filme.

„Când iubești, vrei să faci lucruri pentru celălalt”, scrie Hemingway în romanul său.

Cum a sprijinit Jo Ilie pregătirea acelei mese?

Dragostea te împinge să acționezi, să faci ceva bun.

Pregătirea acelei mese de sâmbătă a fost posibilă și datorită unui om care m-a sprijinit de la distanță: Jo Ilie, responsabil de secțiunea Food de la HotNews. El m-a inspirat cu idei și m-a ajutat să le transform în realitate pe masă.

Îmi place procesul în care citești o rețetă, înțelegi ceva nou și apoi te apuci să încerci și tu, pentru a împărți rezultatul cu cei dragi.

În spatele unei mese pregătite acasă se ascund adesea oameni care nu știu că au contribuit la ea. Ai citit o rețetă, ai aflat un truc nou, ai găsit curaj sau pur și simplu ți s-a făcut poftă. Câteva zile mai târziu, toate acestea se regăsesc în casa ta, pe masa ta.

Am pus pe masă paharele de cristal și m-am îmbrăcat într-o rochie roșie. „Ce frumoasă ești, mama!” a exclamat Leon, cu emoția specifică vârstei de cinci ani.

Am băut șampanie, am ascultat muzică, am mâncat și ne-am veselit într-o după-amiază obisnuită de sâmbătă. Ador această intimitate, acest moment de unire. Îmi place să mă pregătesc pentru musafiri, să-i primesc și să mă așez apoi la masă, având toți aproape de mine.

Deși nu mănânc mult, mă hrănesc cu uimirea lor fericită și cu satisfacția vizibilă pe fețele lor după fiecare înghițitură.

În romanul „Femeia care aștepta”, Andrei Makine descrie o femeie care trăiește prin rare clipe de frumusețe. Mă gândesc cât de adânc rămâne în noi amintirea a câteva ore petrecute în jurul mesei.

Ne întoarcem la ele, uneori după ani, și ele ne fac să zâmbim privind spre trecut.

Exact asta îmi doresc pentru Leon: să aibă asemenea amintiri, să țină minte momentele în care eram împreună, cu muzică în casă și cu prieteni la masă.

Să învețe că primești ce dai. Când dai o masă, primești iubire în schimb.

Încă duc cu mine amintirea meselor făcute de mama.

Ele trăiesc în pofta mea de a găti, în entuziasmul cu care așteptam musafiri și în dorința de a prelungi seara cu o simplă „hai, mai ia un pic!”.

Sigur că Leon va invita un zi oameni dragi la el acasă. Va pune muzică, va pregăti ceva bun și, cât îi așteaptă, o să se gândească la mine.

„Și Liv dădea mese.” Această expresie va fi repetată, păstrând vie tradiția de a fi gazdă, de a împărți și de a iubi prin mâncare.